Paralizia cerebrală infantilă

Paralizia cerebrală infantilă, boală, cauzată
de  afectarea creierului, ce se manifestă
de obicei la o vîrstă fragedă şi se caracterizează prin disfuncţii
locomotorii: 

• paralizii, 
• slăbiciunea muşchilor, 
• dereglarea coordonării, 
• mişcări involuntare. 

În cazul paraliziei cerebrale infantile (PCI) afectarea
centrelor locomotorii şi a unui şir de alte centre ale creierului se reflectă
asupra activităţii muşchilor membrelor, capului, gîtului sau trunchiului.
Pronunţarea simptomaticii depinde de gradul răspîndirii afecţiunii creierului
şi variază de la  o formă uşoară, puţin
vizibilă, pînă la o formă extrem de gravă, ce duce la invaliditate completă. Se
pot observa crize de epilepsie, retardul mintal, dificultăţi de percepţie şi
studiu. Uneori se dereglează văzul, auzul, vorbirea, intelectul. Deşi copilul
cu PCI adesea face impresia  unui copil
deficient mintal, acest lucru nu întotdeauna corespunde adevărului. Boala nu se
transmite prin ereditate şi nu reprezintă o cauză nemijlocită de deces, însă
contribuie la reducerea longevităţii. Terapie specifică nu există.

Cauzele 

Stări, similare paraliziei cerebrale, pot apărea la
orice vîrstă, în urma unei boli infecţioase, ictusului sau a unui traumatism
cranio-cerebral. Paralizia cerebrală infantilă de obicei este cauzată de
afectarea sau traumatizarea creierului pînă la naştere, în timpul naşterii şi
imediat după naştere. În multe situaţii, cauza reală rămîne necunoscută.  Printre cauzele prenatale (antenatale) se
referă infecţiile din timpul sarcinii, preeclampsia (toxicoza tardivă în timpul
sarcinii), incompatibilitatea mamei şi fătului după factorul Rhesus din sînge. Alte
cauze, de altfel nu tocmai rare, ale PCI sunt naşterea prematură, asfixia
nou-născutului şi trauma fetală la naştere. În cazul greutăţii foarte mici a
nou-născutului probabilitatea bolii se măreşte considerabil. După naştere
afectarea creierului este o consecinţă a traumatismului cranio-cerebral ori a
unei infecţii, spre exemplu a meningitei.

Formele 

Clasificarea PCI se bazează pe caracterul dereglărilor locomotorii şi răspîndirii
lor. Se disting cinci tipuri de dereglări locomotorii:

1. spasticitate – creşterea tonusului muscular, a cărui intensitate se
   reduce la mişcări repetate;
2. atetoză – mişcări involuntare permanente;
3. rigiditate – muşchi denşi, încordaţi, ce opun rezistenţă permanentă
   mişcărilor pasive ;
4. ataxie – dereglarea echilibrului, cu căderi frecvente ;
5. tremurul (tremurarea) membrelor.

Aproximativ în 85% cazuri se observă tipul dereglărilor
spastice şi atetoide. După localizarea simptomaticii se disting patru forme:

1. monoplegică (cu implicarea unui membru), 
2. hemiplegică ( cu implicarea parţială sau totală a ambelor membre
   dintr-o singură parte a corpului),
3. diplegică (cu implicarea ambelor membre superioare, sau ambelor membre
   inferioare),
4. cvadriplegică (cu implicarea parţială sau totală a celor patru membre).

Tratamentul

Tratamentul PCI se desfăşoară, mai întîi
de toate, prin intermediul antrenamentului funcţiilor fizice şi psihice, care
permite reducerea pronunţării defectului neurologic. Pentru îmbunătăţirea
funcţiei musculare se aplică fizioterapia şi terapia prin muncă. Ajutorul
logopedic şi corecţia auzului contribuie la dezvoltarea vorbirii bolnavului.
Fixatoarele şi alte dispozitive ortopedice uşurează mersul şi menţinerea
echilibrului. Copiii cu retard mintal trebuie să fie instruiţi în limitele
posibilităţilor lor.

Terapia îndelungată include instruirea în baza unor
programe speciale, consultarea psihologică, dezvoltarea abilităţilor de
comunicare, un sistem flexibil de instruire profesională, organizarea odihnei
şi distracţiilor. Bolnavul de PCI are nevoie de ajutor multilateral. Trebuie de
susţinut tendinţa lui de a se realiza la maxim în viaţă. Un rol cheie în
tratament îl au părinţii,  ce au nevoie
de suport psihologic şi recomandări concrete.