Tulburările de limbaj sunt cunoscute încă din
antichitate. Indiscutabil, aceste afecţiuni există la fel de demult, ca şi
cuvîntul uman. Aceasta este o manifestare destul de răspîndită atît la copii,
cît şi la adulţi.
Grecii şi romanii, a căror cuvînt public avea un
rol social important, iar învăţarea limbajului cizelat intra în cercul
obiectelor de educaţie generală, deja aveau idee despre multe tulburări de
limbaj.
Acest lucru s-a reflectat într-un număr mare de
termeni, utilizaţi pentru denumirea lor. Încă la Hipocrate se întîlnesc
menţiuni practic despre toate formele
cunoscute ale tulburărilor de limbaj: pierderea
vocii, pierderea vorbirii, bîlbîiala, îngăimarea, gîngăvia şi altele.
Cauzele
Cauzele tulburărilor de limbaj pot fi diverşi factori sau îmbinările lor:
- dificultăţile
în distingerea sunetelor la auz (în cazul auzului normal); - leziunea
în timpul naşterii a zonei vorbirii, amplasată pe creştet ; - defectele
în structura organelor vocale – buzelor, dinţilor, limbii, palatului moale
şi dur.
Ca exemple pot
servi frenul lingual scurt, fisura palatului superior, numită în popor „gură de
lup”, ori malocluzia dentară;
- mobilitatea
insuficientă a buzelor şi limbii; - retenţia
dezvoltării limbajului ca urmare a reţinerii în dezvoltarea psihică; - limbajul
incorect în familie şi etc.
În cazul unor tulburări mai grave de limbaj suferă
nu doar pronunţarea sunetelor, dar şi abilitatea de a diferenţia sunetele la
auz. În afară de aceasta este limitat vocabularul activ (folosit în vorbire) şi
pasiv (cel, pe care copilul îl percepe la auz) al copilului, apar probleme cu
structurarea propoziţiilor şi frazelor. Toate aceste tulburări, dacă nu sunt
corectate la timp, cauzează dificultăţi în comunicarea cu cei din jur. Ulterior
ele pot duce la dezvoltarea complexării copilului, împiedicîndu-l să înveţe şi
să-şi dezvăluie integral aptitudinile şi capacităţile sale fireşti.
După gradul de severitate tulburările de limbaj pot
fi împărţite în tulburări, ce nu sunt un impediment pentru a învăţa într-o
şcoală obişnuită şi tulburări grave, ce necesită educaţie specială. Din
tulburările grave de limbaj cel mai des se întîlneşte alalia, diferite tipuri
de disartrii, unele forme de bîlbîială şi altele.
Alalia — este lipsa
totală sau parţială a vorbirii la copiii cu un auz fizic bun, precondiţionată
de imaturitatea sau afectarea zonelor creierului responsabile de vorbire. În
cazul alaliei senzoriale copilul înţelege greu limbajul străin, cu toate
acestea, nu recunoaşte anume sunetele vorbirii: aude, că omul spune ceva, dar
nu înţelege, ce anume. Aceasta se aseamănă cu faptul că noi nu înţelegem
vorbitorii într-o limbă străină necunoscută pentru noi. În cazul alaliei
motorii copilul nu-şi poate stăpîni limba (sunetele, cuvintele, gramatica).
Disartria (anartria) — este
dereglarea articulării, ce apare în urma afectării sistemului nervos. În caz de
disartrie nu suferă articularea unor sunete aparte, ci tot limbajul. Copilul cu
disartrie pronunţă sunetele neclar, spălăcit, are un glas încet, slab sau din
contra, prea rapid: ritmul respiraţiei este dereglat; limbajul îşi pierde
fluenţa, tempoul vorbirii este anormal de accelerat sau prea încetinit. Deseori
la copiii cu disartrie sunt dereglate mişcările mărunte ale mîinii, ele sunt
stîngace din punct de vedere fizic.
Dislalia – este dereglarea articulării diferitor sunete, o altă denumire
a acestui tip de tulburare de limbaj – bîlbîiala. Tipurile de bîlbîială sunt
destul de variate. Pentru desemnarea lor de regulă se folosesc denumiri
greceşti ale acelor sunete din vorbire, a căror pronunţare a fost dereglată: articularea
schimonosită a sunetului „r” a primit denumirea de rotacism, a sunetului „l” –
lambdacism, a sunetelor siflante şi şuierătoare („s”, „z”, „ţ”, „ş”, „j”, „g”)
– sigmatism (de la literele greceşti „ro”, „lambda”, „sigma”). Dacă este dereglată pronunţarea tuturor
consoanelor şi îmbinărilor cu excepţia sunetului „t”, astfel încît limbajul
devine neclar cu totul, atunci se foloseşte termenul „tetism” (de la denumirea
grecească a literei „t” (teta)).
Gîngăvia — este
dereglarea tempoului, ritmului, fluenţei limbajului, cauzată de convulsii,
spasme în diferite părţi ale aparatului vorbirii. Cu toate acestea, în limbajul
copilului se remarcă opriri forţate sau repetări ale anumitor sunete şi silabe.
Gîngăvia de cele mai multe ori apare la copiii cu vîrsta de la doi pînă la
cinci ani. Este foarte important să nu scăpaţi din vedere primele simptome de gîngăvie:
copilul deodată tace, refuză să vorbească. Această stare poate dura pînă la
cîteva zile. În acest caz trebuie să vă adresaţi imediat la medic.
În clasele primare la copil de asemenea se poate
manifesta dislexia (alexia) – dereglarea procesului de citire ori stăpînirea
acestuia în cazul afecţiunii diferitor porţiuni din scoarţa emisferei stîngi
(la dreptaci). În dependenţă de faptul, ce porţiuni anume sunt afectate, se
disting diferite tipuri de alexii.
Tratamentul
Anumite tulburări de limbaj dispar odată cu vîrsta,
o parte din ele pot fi înlăturate prin intermediul ajutorului nesemnificativ al
logopedului în lucrul cu părinţii sau în cabinetul logopedic din cadrul
policlinicii ori dintr-o grădiniţă obişnuită. Copiii cu tulburări grave de
limbaj au nevoie de ajutorul obligatoriu îndelungat al logopedului în grupele
de la grădiniţele logopedice. Cu toate acestea, cu cît mai devreme o să vă
adresaţi la logoped, cu atît mai reuşit va fi lucrul de corecţie cu copilul dumneavoastră.