Diabetul zaharat de tipul II (insulino-independent)

Diabetul zaharat – afecţiune a sistemului endocrin, precondiţionată de insuficienţa absolută sau relativă în organism a hormonului pancreasului, insulinei şi care se manifestă prin dereglări profunde ale metabolismului glucidic, lipidic şi proteic.

Glucidele după structura lor chimică pot fi împărţite în glucide simple (monozaharide) şi glucide compuse (oligozaharide şi polizaharide). Glucidele compuse sunt sintetizate în organism în glucide simple. Glucoza este principala glucidă simplă şi o sursă primordială de energie pentru organismul uman. Transformîndu-se în cele din urmă în bioxid de carbon şi apă, ea oferă organismului energie suficientă pentru activitatea vitală.

Rolul de bază în reglementarea metabolismului de glucide îl are hormonul pancreasului – insulina. El reprezintă în sine o proteină, care se sintetizează în celulele endocrine (celulele – β) ale pancreasului ca răspuns la ridicarea concentraţiei de glucoză în sînge.

O parte din glucoza ce nimereşte în sînge este folosită de organism pentru întreţinerea activităţii vitale, cealaltă parte se depozitează în ficat şi muşchi sub formă de glicogen (polizaharidă), care la necesitate poate fi din nou transformată în glucoză. Însă atît pentru afluxul glucozei în celule, cât şi pentru transformarea glucozei în glicogen este nevoie de insulină.

La producerea insuficientă de insulină sau la dereglarea mecanismului de interacţiune al insulinei cu celulele organismului, glucoza nu se utilizează, ci se acumulează în sînge în cantităţi mari, după ce majoritatea celulelor organismului sunt lipsite de principala sursă de energie.

Diabetul zaharat de tipul 2 (insulino-independent)se dezvoltă cel mai des la persoanele cu vîrsta peste patruzeci de ani şi de regulă este legat de obezitate. Pentru acest diabet este caracteristică predispunerea ereditară.

Iniţial la persoanele cu diabet zaharat de tipul 2, pancreasul produce insulina în cantitate normală. Dar, treptat celulele organismului îşi pierd sensibilitatea la acţiunea lui (se dezvoltă insulino-rezistenţa). Ceea ce este favorizat de:

Mai există şi o a doua variantă de dezvoltare a diabetului zaharat de tipul 2, cînd nu celulele îşi pierd sensibilitatea faţă de insulină, ci însăşi insulina îşi pierde gradul de activitate. Ceea ce este favorizat de:

Se ştie că insulina este eliminată de celulele pancreasului ca răspuns la creşterea concentraţiei de glucoză în sînge. Şi pierderea treptată a sensibilităţii ţesuturilor la acţiunea insulinei sau reducerea gradului său de activitate, duce la faptul ca pentru utilizarea glucozei circulante în sînge, pancreasul să înceapă a produce tot mai mult şi mai multă insulină. Dar posibilităţile ei nu sunt nelimitate şi treptat celulele -β se epuizează. Apare o insuficienţă relativă de insulină. Aceasta provoacă reducerea utilizării glucozei şi acumulării sale în sînge. Ceea ce la rîndul său, duce la apariţia glucozei în urină şi la urinare sporită. Diabetul zaharat de tipul doi se dezvoltă treptat, în decursul unei perioade îndelungate şi deseori este depistat întîmplător, la o investigaţie pe motivul altor boli.

Simptomele lui se manifestă tîrziu şi se pot îmbina cu simptomele complicaţiilor diabetului zaharat. La bolnav se poate remarca:

creşterea fluxului urinar
însetarea
creşterea poftei de mîncare
scăderea acuităţii vizuale
hipertonia arterială
simptome de boală ischemică a inimii
simptome neurologice

Mulţi bolnavi se adresează la medic în privinţa pruritului cutanat, furunculozei, infecţiilor micotice, durerilor în picioare şi etc. Complicaţiile diabetului zaharat se împart în cronice şi acute.

Complicaţiile cronice – sunt acele complicaţii, care se dezvoltă pe parcursul unei perioade îndelungate. Acestea, mai întîi de toate, sunt leziunile capilarelor şi nervilor picioarelor, rinichilor şi fundului ocular. Dar în cazul diabetului bine compensat ele pot să nu apară.

Complicaţiile acute – sunt acele complicaţii, care se dezvoltă timp de cîteva minute, ore sau zile şi care ameninţă cu moartea. La ele se referă:

Coma hiperosmolară

Coma hiperosmolarăde obicei se observă la bolnavii cu diabet zaharat de tipul doi pe fundalul nivelului înalt al glucozei în sînge, fluxului urinar sporit şi deshidratării organismului.

La dezvoltarea ei contribuie administrarea îndelungată a anumitor preparate medicamentoase (diuretice, imunodepresante, glucocorticoizi), injectarea soluţiilor hipertonice de glucoză, consumul excesiv de carbohidraţi, hemodializa, infecţii acute gastrointestinale, însoţite de vomă şi diaree, precum şi alte stări, însoţite de pierderea
lichidului.

La pierderea rapidă şi semnificativă a lichidului are loc îngroşarea sîngelui şi creşterea osmolarităţii sale, din contul măririi concentraţiei de glucoză şi altor substanţe conţinute în ea. Tensiunea osmotică ridicată a plasmei sîngelui este însoţită de hemoragii intracerebrale, iar îngroşarea sîngelui – de formarea trombelor în vase.

Simptomele acestei complicaţii se dezvoltă lent, în decurs de cîteva zile. Mai întâi la bolnav se intensifică şi mai mult urinarea, creşte setea, pielea şi mucoasele devin uscate, se poate remarca palpitaţia înteţită, scăderea tensiunii, slăbiciunea, respiraţia îngreunată. Ulterior pot avea loc halucinaţii, paralizii, îngăimare, convulsii. Apoi apare somnolenţă, letargie,
care trece treptat în comă. Această stare necesită ajutor medical imediat.

Cetoacidoza

Întrucât în cazul insuficienţei insulinei este dereglată utilizarea glucozei, atunci organismul este nevoit să suplinească deficitul de energie din contul lipidelor şi proteinelor proprii. Aceasta duce la scăderea treptată a greutăţii şi la sporirea conţinutului produselor
metabolismului lipidelor şi proteinelor în sînge, în special aşa-numiţilor corpi cetonici. Sub denumirea de „corpi cetonici” de obicei se subînţeleg trei compuşi: acetona, acidul acetoacetic şi acidul hidroxibutiric.

Acumularea în sînge a unei cantităţi excesive de corpi cetonici duce la intoxicarea treptată a organismului şi la dezvoltarea unei stări numite cetoacidoză. Cu toate acestea, corpii cetonici sunt eliminaţi cu urina şi aerul expirat, ceea ce provoacă la bolnavi apariţia mirosului de acetonă din gură.

Cetoacidoza provoacă înrăutăţirea semnificativă a stării bolnavului, apare greaţa, voma, dureri în burtă, dereglarea conştiinţei. Această stare necesită spitalizare imediată.

Coma hipoglicemică

Coma hipoglicemică – cauza decesului a 3–4% bolnavi de diabet zaharat. Spre deosebire de cetoacidoză coma hipoglicemică se dezvoltă foarte rapid, în decurs de cîteva minute pe fundalul unei stări bune de sănătate. Prin termenul de hipoglicemie de obicei se înţelege scăderea nivelului de glucoză în sînge mai jos de normă.

Hipoglicemia poate apărea în cazul supradozajului de insulină, consumului de alcool, administrării anumitor medicamente, alimentaţiei neregulate, efortului fizic şi etc.

O astfel de stare este mai întâi de toate periculoasă prin faptul că, anume sistemul nervos central suferă de „foame” energetică. Mai întâi de toate, suferă celulele nervoase ale scoarţei cerebrale, ce se manifestă prin senzaţie sporită de foame, cefalee, schimbare a dispoziţiei. Organismul încearcă să se descurce cu „foamea” şi începe să folosească glucagonul acumulat în ficat, în plus, el dă semnalul pentru eliminarea în sînge a
adrenalinei şi cortizolului, care de asemenea ajută la sporirea cantităţii de glucoză în sînge. În acest timp la bolnav poate apărea hiperhidroza (transpiraţia rece), slăbiciunea, paliditatea, ritmul cardiac îndesit.

Dacă bolnavul de diabet nu reuşeşte să mănînce, atunci schimbările afectează structurile creierului amplasate mai profund. Se remarcă un comportament neadecvat, agresivitate, agitaţie.

Apare dedublarea în ochi, creşte slăbiciunea, poate apărea amorţeala buzelor, limbii, bărbiei. După aceasta omul îşi pierde cunoştinţa şi cade în comă.

Această stare necesită ajutor medical imediat, din acest motiv cei din jur (dacă sunt la curent, că în faţa lor este un diabetic) trebuie să pună sub limba bolnavului o bucăţică de zahăr şi să cheme ambulanţa.

Complicaţiile cronice ale diabetului zaharat

Motivul de bază al complicaţiilor cronice în cazul diabetului zaharat este afectarea vaselor sangvine şi nervilor, ce duce la dezvoltarea bolilor de rinichi, ochi, inimă, creier, picioare.

De regulă, la 60–80% bolnavi de diabet zaharat este afectată retina ochilor (retinopatia diabetică). La început aceasta nu se manifestă deosebit, dar cu trecerea timpului la bolnavi se remarcă scăderea progresivă a acuităţii văzului. Din acest considerent, bolnavii de
diabet zaharat necesită să treacă un examen periodic la oculist.

Consecinţa afectării vaselor rinichilor este dezvoltarea nefropatiei diabetice, care duce la apariţia proteinelor în urină (proteinuria) şi la creşterea tensiunii arteriale. În cazul evoluţiei
îndelungate a diabetului zaharat are loc dereglarea considerabilă a funcţiei rinichilor şi dezvoltarea glomerulonefritei diabetice şi insuficienţei renale cronice. Mai mult ca atît, la bolnavii cu diabet zaharat apar frecvent infecţiile căilor urinare.

În cazul diabetului zaharat deseori este afectat sistemul cardiovascular. Conţinutul sporit de insulină şi dereglarea schimbului de lipide servesc drept motiv al complicaţiilor vasculare – arteriosclerozei, bolii ischemice a inimii, infarctului.

Diabetul zaharat duce în egală măsură la dereglări ale sistemului nervos (neuropatie diabetică), ale căror simptome sunt „tîrîrea furnicăturilor”, amorţeala extremităţilor, scăderea sensibilităţii, durere (cel mai des de caracter arzător, se intensifică pe timp de noapte), paralizii şi pareze.

Din cauza afectării creierului la bolnavii cu diabet zaharat se întîlnesc frecvent simptome de encefalopatie diabetică: pierderea memoriei, dureri de cap, tulburări de somn, istovire sporită, reducerea capacităţii de muncă, agitaţie, dereglarea concentraţiei, atenţiei şi etc.

Piciorul diabetic – reprezintă o complicaţie îngrozitoare a diabetului zaharat. Principalul motiv al apariţiei sale este afectarea vaselor şi nervilor picioarelor. Cu toate acestea, se remarcă dereglarea alimentării ţesuturilor picioarelor cu formarea unor ulceraţii persistente şi deformarea tălpilor. În această situaţie orice vătămare a tălpii (zgîrietură, tăietură, julitură, fisură, bătătură, băşici şi altele) poate evolua în ulcer trofic, iar ulcerul poate degenera în cangrenă. De aceea, bolnavii de diabet zaharat necesită să aibă grijă minuţios de tălpi, încercând să nu admită vătămările, iar în cazul apariţiei lor să le prelucreze minuţios cu antiseptice.