Hepatita autoimună
Hepatita autoimună — proces inflamator cronic în ficat de etiologie necunoscută, care se caracterizează printr-o inflamaţie periportală sau mai extinsă, precum şi prin prezenţa
hipergamaglobulinemiei şi autoanticorpilor de ţesut.
Hepatita autoimună la copii se întîlneşte preponderent la vîrsta de 10 ani şi mai mult. Trei pătrimi din numărul total al bolnavilor îl constituie femeile cu vîrsta peste 40 ani.
Hepatita autoimună cronică poate în decursul cîtorva luni sau ani să rămână asimptomatică până la momentul când va apărea icterul şi va putea fi pus diagnosticul exact. Boala poate fi identificată şi mai devreme, dacă am efectua o investigaţie legată de prezenţa stigmei bolii hepatice sau de rezultatele examenului biochimic, funcţiile ficatului vor devia de la
normă.
Începutul bolii poate avea un caracter diferenţiat. În conformitate cu începutul acestei boli se disting două tipuri:
La unii bolnavi boala începe exact ca şi hepatita virală acută. Apare slăbiciune, lipseşte pofta de mîncare, urina se întunecă, apare icterul cu hiperbilirubinemie pronunţată, precum şi cu un nivel înalt de aminotransferaze în sînge. Al doilea tip legat de începutul hepatitei autoimune se caracterizează prin predominarea manifestărilor extrahepatice şi ridicarea
temperaturii, ce duce la diagnosticul incorect de lupus eritematos sistemic, septicemie,
reumatism sau artrită reumatoidă.
Cauza hepatitei autoimune este încă necunoscută pînă în prezent. În urma schimbărilor imunitare nivelul globulinei -у din ser este extrem de înalt. Aproximativ la 15% bolnavi sunt condiţionate rezultate pozitive ale testului celular – LE şi apariţia termenului „hepatită lupoidă”. La un număr mare de bolnavi au fost găsiţi anticorpi de ţesut.
Hepatita autoimună simptome:
- slăbiciune generală pronunţată,
- istovire rapidă,
- reducerea capacităţii de muncă,
- înrăutăţirea poftei de mîncare,
- durere şi senzaţia de greutate în hipocondrul drept,
- greaţă,
- simptome de icter,
- prurit cutanat,
- precum şi dureri în articulaţii,
- temperatura ridicată a corpului,
- apariţia erupţiilor cutanate şi dereglarea ciclului menstrual.
La examinare se detectează icterul cu un grad diferit de intensitate, exanteme hemoragice pe piele sub formă de puncte sau pete.
În cazuri grave de boală pe corp apar steluţe vasculare şi hiperemia palmelor.
Deseori are loc afectarea sistemului organelor tractului gastrointestinal.
Hepatomegalia – unul din cei mai specifici indici ai hepatitei autoimune. Ficatul doare, iar consistenţa este moderat de densă. La fel este posibilă mărirea splinei, la unii bolnavi se remarcă ascita transudativă. Practic la toţi bolnavii persistă gastrita cronică cu funcţie secretoare redusă.
Manifestările sistemice extrahepatice.
Hepatita autoimună— boală sistemică, în care sunt afectate multe organe şi sisteme. La bolnavi este posibilă pleurezia, miocardita, pericardita, colita ulcerativă, glomerulonefrita, tiroidita autoimună, iridociclita, sindromul Cushing, diabetul zaharat, anemia hemolitică.
Hepatita autoimună – în cazuri grave simptomele se pot manifesta sub formă de hipertermie. Cu toate acestea, se remarcă şi poliartrita recidivantă acută cu implicarea vaselor mari fără deformarea acestora.
Una din cele mai importante manifestări sistemice extrahepatice este glomerulonefrita, care se dezvoltă de cele mai multe ori în stadiu terminal. Biopsia rinichilor deseori identifică glomerulonefrita moderată.
Din istoriile bolii hepatitei autoimune se ştie că, manifestările extrahepatice nu predomină în tabloul clinic şi se dezvoltă cu mult mai târziu. Însă, în cazul afecţiunii lupus eritematos sistemic, cu care este confundată adesea hepatita autoimună, în tabloul clinic predomină
simptomatica extrahepatică, dezvoltându-se cu mult mai înainte decât simptomatica hepatitei autoimune.
Hepatita autoimună diagnosticul:
- anticorpii antinucleari (ANA);
- anticorpii la microsomele hepatice şi renale (anti-LKM);
- SMA — anticorpii la antigenii anti fibra musculară netedă, solubili hepatici (SLA) şihepatici – pancreatici (LP);
- asialo-glicoproteina la receptorii (lectinei hepatice) şi antigenii membranei plasmatice a hepatocitelor (LM).
Tratamentul hepatitei autoimune
De cele mai multe ori în calitate de terapie patogenetică se folosesc glicocorticosteroizii, care reduc activitatea procesului patologic în ficat. Fapt condiţionat de acţiunea imunosupresivă asupra celulelor-K, de reducerea intensităţii reacţiilor autoimune şi de creşterea activităţii supresorilor-T, orientaţi contra hepatocitelor.
Preparatele medicamentoase de bază – prednizolon sau metilprednizolon. Doza zilnică iniţială de prednizolon – 60 mg în 1 săptămână, 40 mg – în a 2 săptămînă, în a 3 şi a 4 săptămînă – 30 mg, iar doza de întreţinere constituie 20 mg. Doza zilnică a preparatului trebuie redusă treptat (cu 2,5 mg la fiecare 1 – 2 săptămîni), până la atingerea dozei
de întreţinere, care este luată pînă la remisiunea clinică de laborator şi histologică completă. Tratamentul este îndelungat: de la 6 luni pînă la 2 ani, iar la unii bolnavi – pentru toată viaţa.
Hepatita autoimună – pronosticul în general este favorabil. Totul depinde de stadiul afecţiunii şi de măsurile luate la timp. Indicaţiile pentru transplantarea ficatului sunt actuale atunci când cu ajutorul corticosteroizilor nu a fost posibilă obţinerea remisiunii, sau în
cazul unui proces evoluat prea departe, cînd deja se dezvoltă ciroza. Supravieţuirea în urma transplantării este comparabilă cu bolnavii, la care s-a obţinut remisiunea cu ajutorul corticosteroizilor. Biopsia repetată a ficatului după transplantare nu detectează recidiva hepatitei autoimune cronice.