Diabetul zaharat de tip I (insulino-dependent)
Diabetul zaharat – afecţiune sistemului endocrin, determinată de insuficienţa absolută sau redusă în organism a hormonului secretat de pancreas, insulina, cauzînd tulburarea profundă a metabolismului glucidic, lipidic şi proteic.
Glucidele, din punct de vedere a structurii chimice, pot fi grupate în două clase: glucide simple (monozaharide) şi glucide complexe (oligozaharide şi polizaharide). Glucidele complexe în organism se sintetizează în glucide (zaharide) simple. Glucoza reprezintă cea mai importantă glucidă simplă (monozaharid) din sînge şi furnizorul indispensabil de energie pentru organismul uman. Transformîndu-se în cele din urmă în bioxid de carbon şi apă, ea oferă organismului energie suficientă pentru activitatea vitală.
Insulina – hormonul pancreasului, deţine rolul principal în reglarea metabolismului glucidic. Insulina este un hormon proteic ce este sintetizat la nivelul celulelor β ale pancreasului, ca răspuns la creşterea concentraţiei glucozei în sînge.
O parte de glucoza ajunsă în sînge este folosită de organism ca principala sursă de energie, cealaltă parte se depozitează la nivelul ficatului şi muşchilor sub formă de glicogen (polizaharidă), care la necesitate poate fi din nou transformată în glucoză. Însă atît pătrunderea glucozei în celule precum şi transformarea ei în glicogen are loc sub acţiunea insulinei.
La producerea insuficientă de insulină sau la dereglarea mecanismului de interacţiune al insulinei cu celulele organismului, glucoza nu se utilizează, ci se acumulează în sînge în cantităţi mari. În consecinţă marea majoritate a celulelor rămîn fără sursa principală de energie.
Diabetul zaharat de tip I( insulino-dependent) poate apărea la orice vîrstă, dar în special la copii sau la adolescenţi manifestîndu-se cu un început acut.
Ca consecinţă a diferitor cauze (infecţii virale, maladii autoimune, pancreatită, boli cancerigene, ş.a.m.d., celulele pancreatice care secretă insulina, celulele – β, se epuizează. Cantitatea de insulină în sînge scade. Glucoza nu se mai utilizează şi se acumulează în sînge (apare boala denumită „ hiperglicemie”).
Atunci cînd nivelul glucozei în sînge depăşeşte pragul renal normal, ea este eliminată cu urina (această afecţiune poartă denumirea de „glicozurie”). Bolnavii acuză urinare excesivă (poliurie), iar la copiii de vîrstă mai mică poate surveni incontinenţa urinară. Creşterea concentraţiei glucozei în urină stimulează eliminarea sporită a lichidelor din organism şi odată cu ele sunt eliminate şi sărurile minerale.
În afară de aceasta, pierderea excesivă a apei, este însoţită de senzaţia exagerată de sete (polidepsie) ceea ce provoacă uscarea pielii şi a mucoaselor, mai ales in cazul copiilor.
Cantitatea ingerată de lichide şi cea eliminată odată cu urina poate ajunge pînă la trei-şase litri. Ca urmare a dereglării absorbţiei glucozei şi dezechilibrului metabolismului electrolitic, pacienţii acuză slăbiciune şi oboseală frecventă. Tratamentul diabetului de tip I, constă mai întîi de toate în respectarea unui regim alimentar, ce conţine fibre alimentare şi exclude glucidele uşor digerabile.
Pentru suplinirea deficitului de insulină, persoanele cu diabet zaharat de tip I sunt supuse insulinoterapiei. Schema sau regimul de insulinoterapie se stabileşte în mod individual.
Diabetul zaharat de tip I reprezintă o boală pe viaţă, de aceea necesită administrarea insulinei pe parcursul întregii vieţi.
Actualmente, pastile ce ar conţine insulină nu sunt încă fabricate, căci acest hormon se distruge în tractul gastrointestinal, neajungînd în sînge. Insulina se administrează injectabil subcutanat, mai exact în ţesutul gras subcutanat: abdomen (burta), coapse (partea laterală a picioarelor), braţ. De notat însă faptul că, nu se recomandă injectarea insulinei exact în acelaşi loc de mai multe ori pentru a evita formarea sclerozei şi ţesutului cicatricial, din cauza cărora insulina nu mai poate fi absorbită corespunzător.
În prezent sunt folosite trei tipuri principale de insulină. Ele se deosebesc prin durata efectului şi timpul intrării în acţiune:
Glucidele, din punct de vedere a structurii chimice, pot fi grupate în două clase: glucide simple (monozaharide) şi glucide complexe (oligozaharide şi polizaharide). Glucidele complexe în organism se sintetizează în glucide (zaharide) simple. Glucoza reprezintă cea mai importantă glucidă simplă (monozaharid) din sînge şi furnizorul indispensabil de energie pentru organismul uman. Transformîndu-se în cele din urmă în bioxid de carbon şi apă, ea oferă organismului energie suficientă pentru activitatea vitală.
Insulina – hormonul pancreasului, deţine rolul principal în reglarea metabolismului glucidic. Insulina este un hormon proteic ce este sintetizat la nivelul celulelor β ale pancreasului, ca răspuns la creşterea concentraţiei glucozei în sînge.
O parte de glucoza ajunsă în sînge este folosită de organism ca principala sursă de energie, cealaltă parte se depozitează la nivelul ficatului şi muşchilor sub formă de glicogen (polizaharidă), care la necesitate poate fi din nou transformată în glucoză. Însă atît pătrunderea glucozei în celule precum şi transformarea ei în glicogen are loc sub acţiunea insulinei.
La producerea insuficientă de insulină sau la dereglarea mecanismului de interacţiune al insulinei cu celulele organismului, glucoza nu se utilizează, ci se acumulează în sînge în cantităţi mari. În consecinţă marea majoritate a celulelor rămîn fără sursa principală de energie.
Diabetul zaharat de tip I( insulino-dependent) poate apărea la orice vîrstă, dar în special la copii sau la adolescenţi manifestîndu-se cu un început acut.
Ca consecinţă a diferitor cauze (infecţii virale, maladii autoimune, pancreatită, boli cancerigene, ş.a.m.d., celulele pancreatice care secretă insulina, celulele – β, se epuizează. Cantitatea de insulină în sînge scade. Glucoza nu se mai utilizează şi se acumulează în sînge (apare boala denumită „ hiperglicemie”).
Atunci cînd nivelul glucozei în sînge depăşeşte pragul renal normal, ea este eliminată cu urina (această afecţiune poartă denumirea de „glicozurie”). Bolnavii acuză urinare excesivă (poliurie), iar la copiii de vîrstă mai mică poate surveni incontinenţa urinară. Creşterea concentraţiei glucozei în urină stimulează eliminarea sporită a lichidelor din organism şi odată cu ele sunt eliminate şi sărurile minerale.
În afară de aceasta, pierderea excesivă a apei, este însoţită de senzaţia exagerată de sete (polidepsie) ceea ce provoacă uscarea pielii şi a mucoaselor, mai ales in cazul copiilor.
Cantitatea ingerată de lichide şi cea eliminată odată cu urina poate ajunge pînă la trei-şase litri. Ca urmare a dereglării absorbţiei glucozei şi dezechilibrului metabolismului electrolitic, pacienţii acuză slăbiciune şi oboseală frecventă. Tratamentul diabetului de tip I, constă mai întîi de toate în respectarea unui regim alimentar, ce conţine fibre alimentare şi exclude glucidele uşor digerabile.
Pentru suplinirea deficitului de insulină, persoanele cu diabet zaharat de tip I sunt supuse insulinoterapiei. Schema sau regimul de insulinoterapie se stabileşte în mod individual.
Diabetul zaharat de tip I reprezintă o boală pe viaţă, de aceea necesită administrarea insulinei pe parcursul întregii vieţi.
Actualmente, pastile ce ar conţine insulină nu sunt încă fabricate, căci acest hormon se distruge în tractul gastrointestinal, neajungînd în sînge. Insulina se administrează injectabil subcutanat, mai exact în ţesutul gras subcutanat: abdomen (burta), coapse (partea laterală a picioarelor), braţ. De notat însă faptul că, nu se recomandă injectarea insulinei exact în acelaşi loc de mai multe ori pentru a evita formarea sclerozei şi ţesutului cicatricial, din cauza cărora insulina nu mai poate fi absorbită corespunzător.
În prezent sunt folosite trei tipuri principale de insulină. Ele se deosebesc prin durata efectului şi timpul intrării în acţiune:
- insuline cu acţiune rapidă
- insuline cu acţiunemedie
- insuline cu acţiune îndelungată
Insulinele cu acţiune rapidă şi efect de scurtă durată se administrează înainte de mese. Efectul se obţine peste 15-30 minute de la administrare. Efectul maxim se obţine la 1,5 -3
ore de la momentul injectării. Durata acţiunii depinde de doza (cantitatea) de insulină administrată: cu cît mai mare este doza administrată de insulină, cu atît mai mare este şi durata de acţiune. În mediu – şase-opt ore.
Efectul insulinelor cu acţiune medie se obţine peste 2-3 ore după injectare. Aceste insuline ating acţiune maximă în mod diferit: de la 4 şi 8 ore sau 12 ore din momentul injectării.
Acţiunea acestor insuline durează 10-16 ore sau 18-24 ore. Se administrează de obicei de două ori în 24 de ore.
Efectul insulinelor cu acţiune îndelungată se instalează peste 4-6 ore de la administrare. Efectul maxim se obţine în intervalul de 14 şi 22-24 ore de la momentul injectării, iar durata totală de acţiune se ridică la 28-36 ore. În timpul insulinoterapiei este foarte important de a coordona luarea meselor cu durata maximă de acţiune a preparatului.